Atât de pustiu

Atât de pustiu, orașul, sufletul, timpul!
    E atât de pustiu orașul fără tine..timpul trece pedepsit de lipsa ta și sufletul, ehh ce pot să spun de suflet? E atât de gol, e înmormântare. Toată lumea plânge de dor!
Prin toată lumea mă refer la cei apropiați ție, la cei pe care îi admiri, nu acei oameni trecători de prin parcul Dacia sau oamenii nepăsători de prin parcul Sfânta Maria. Săsarul curge, că acesta-i rolul lui de a trece, fără să lase ceva în urma lui decât mici lovituri în pietre. Soarele? Soarele de-abia acum își face prezența, ne mângâie, e blând si suav, ca o lalea roșie de prin sensurile giratorii. Oamenii? Invizibili, parcă doar niște roboți, nu mai vezi bucurie in ochii lor, nu mai vezi bucuria de altă dată.. Păcat nu? Mare păcat.
   Au fost sărbătorile pascale, îmbulzeală peste tot, ne plângem că n-avem aia, că n-avem cealaltă dar ieșim cu coșul plin.. Ne uităm urât la oamenii din jurul nostru, la cei de pe la colțuri, că de, ei nu au suflet ca și noi?!  Au! Clar au! De ce ne uităm urât? În loc să zâmbim, că poate nu au nevoie de mai mult... Sigur au nevoie de mai mult, dar dacă tot "nu avem" nimic material și finaciar, un zâmbet nu costă mult.. Adeseori am auzit ca e "free", atunci când nu urmărim ceva, bineînțeles! Uneori un zâmbet cucerește, câștigă, respect și iubire!
 Timpule, ești așa prețios, treci fără să ne dăm seama ce ar trebui să facem pe mai departe...Oare chiar nu îi pasă timpului de noi? Deși dacă stau și mă gândesc mai bine, fiecare "angajat" trebuie să își facă treaba!

  Suntem prinși în lumea virtuală, ne adorăm pe paginile de socializare, ne iubim în comentarii și ne întâlnim la cafele virtuale.. Am uitat ce e scrisoarea, am uitat cum e emoția unei prime întâlniri, deoarece acum știm și cel mai mic detaliu pentru că îl discutăm prin mesaje. Ieșim la întâlniri ca să nu ne spunem nimic, să realizăm că ne-am îndrăgostit, dar nu de persoana fizică ci de cea virtuală. Nasol? Eu știu răspunsul, dar voi?
   Suntem conștienți de ce se întâmplă dar ne plafonăm, și chiar nu înțeleg de ce? Obișnuiam să iubim fiecare moment, să prețuim fiecare zâmbet, să ne bucurăm de fiecare reușită a celor din jur, oare invidia să depășească omenia? Nici nu vreau să mă gândesc la asta..
       Am zis câte ceva de oraș și de timp..dar cel mai neglijat e sufletul.. Pe el cine îl mai bagă în seamă? Oare suntem noi capabili să muncim și pentru sufletul nostru? I-ați un moment și ascultă-ți sufletul, vezi ce își dorește el cu adevărat.. Poate vrea să mai citești cate o poezie, nu niște certuri de pe net, poate vrea să te mai plimbi prin parc, poate vrea o prăjitură făcută în casă de bunica pe care nu ai văzut-o de mult timp, poate vrea să stai de vorba cu prietenul ăla pe care ești supărat pentru ca nu ți-a dat ador la fotografia de profil, poate vrea să mai stai cu părinții pe acasă, poate vrea să se joace cu mașinutele cu băiețelul tău sau cu păpușile cu fiica ta, cine știe câte vrea... Te rog stai și află! 
Atât de pustiu, orașul, sufletul, timpul! 
 Fără tine dragă EMPATIE!